De ce iubesc sinceritatea.

Nu sunt o persoana slaba. Mai presus de toate, urasc ipocrizia, urasc ipocritii si fac tot posibilul sa nu fiu si eu unul dintre ei. Prin urmare nu sunt una din acele persoane care boceste ca uraste oamenii duplicitari, dar uraste de fapt sinceritatea atata timp cat nu vine sub forma de pupincurism si adulatie. Cam ca toate fetitele sensibile care-si pun o tona de selfie-uri pe Facebook.

Sunt acei oameni carora daca le spui ca perechea de blugi ii fac sa para grasi, ca sunt niste manelisti imputiti, ori niste incuiati ignoranti SAU ca (Chuck Norris fereste!) au iesit putin aiurea intr-o poza pe facebook si te vor ura toata viata pentru asta, iti vor da si block, iar prietenii cocalari si pitipoance vor sari gramada cu limbile la curul prejudiciatului emotional.

Pe scurt sunt scarbe duplicitare care urasc scarbele duplicitare. Ca da, scarbele duplicitare se urasc intre ele. Nu stiu daca anumiti oameni din cercul meu de prieteni sunt scarbe duplicitare sau ignoranti sau prosti sau cu mintea slaba sau toate acestea la un loc, pentru ca nu stiu exact cum sa-i clasific, dar ideea e ca am astfel de oameni in cercurile mele de prieteni/colegi care taxeaza sinceritatea sub orice forma. Nu suporta niciun fel de critica sau observatie negativa care le-ar putea distruge iluzia data de mamele lor cum ca ei sunt perfecti si omni-you-name-it.

Mie imi place sinceritatea din doua motive:

1-Nu ma face sa plang.
2-Ii face pe altii sa planga.

Da, iubesc sinceritatea pentru ca ii face pe oameni sa planga si cred ca este motivul meu preferat. 

Eu accept sinceritatea tuturor pentru ca stiu sa o gestionez. Fie invat ceva din spusele lor, fie ma doare la bascheti, e dreptul meu si nu ma supar pe nimeni care ma critica, pentru ca nu sunt un mic crizat egocentrist, pentru ca nu traiesc intr-o lume a mea bazata pe iluzii si premiza ca sunt baiatul mamei cel perfect. Nu, eu traiesc intr-o lume imperfecta a posibilitatilor infinite. Chiar daca nu sunt in bune relatii cu o persoana, acea persoana, in ciuda faptului ca probabil ma uraste dintr-un motiv sau altul, are tot respectul meu daca este o persoana sincera. La urma urmei, sinceritatea apropie oamenii daca este acceptata.

 Si da, iubesc sinceritatea pentru ca ii face pe oameni sa planga. Pe oamenii slabi, pe oamenii tampiti, pe ignoranti, pe toti cei pe care i-am enumerat mai sus. Iubesc sa atentez la toate iluziile din care acesti oameni si-au construit universul in care ei se cred centrul.

 Daca un astfel de om ar fi in fata mea pe strada, iar eu as fi sincer cu persoana, iar acea persoana s-ar enerva si s-ar criza si i-ar plezni o vena la tampla si ar cadea acolo, stiti ce as face? STITI? As suna la Salvare, normal, dupa care as rade cu pofta! De ce nu as rade mai intai? Pai oricum, pana vine salvarea am timp sa ma tavalesc pe jos de ras, sa fac si eu o criza si sa ne ridice pe amandoi.

 Pffffff, eu din asta ma hranesc! Ma hranesc din suferinta si crizele oamenilor idioti! Imi place la nebunie faptul ca nu trebuie sa mint ca sa ranesc oamenii, nu trebuie decat sa fiu sincer, nu trebuie decat sa am acele standarde morale pe care toti le proclama, dar putini le pun in practica: ratiunea si sinceritatea.

Deci da, voi fi in continuare SINCER si ma voi hrani energetic din crizele de nervi ale acestor oameni, pentru ca suferinta oamenilor idioti imi provoaca o placere de nedescris.